I’ll find you-Ankita

Normal
0

false
false
false

MicrosoftInternetExplorer4

/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name:”Table Normal”;
mso-tstyle-rowband-size:0;
mso-tstyle-colband-size:0;
mso-style-noshow:yes;
mso-style-parent:””;
mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt;
mso-para-margin:0in;
mso-para-margin-bottom:.0001pt;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:10.0pt;
font-family:”Times New Roman”;
mso-ansi-language:#0400;
mso-fareast-language:#0400;
mso-bidi-language:#0400;}

Trasura se hurducaia pe drumul plin de pietre nedescoperita pana acum de vre-un animal sau om. Caii galopau energic suportand cu un efort incredibil urmele pe care biciul negru si amenintator le lasa. Speram din tot sufletul ca aceasta fuga va inceta la un moment dat si voi fi libera sa ma marit cu logodnicul meu, Arthur. Il tineam emotionata de mana strangandu-l din ce in ce mai tare. El nu schita nici un gest, desi mana lui avea urmele adanci ale unghiilor mele.

-Arthur, cat mai avem?am intrebat cu tremur in glas.

-In ritmul asta vom ajunge pana la apusul soarelui daca nu intampinam vre-o neplacere, domnita mea.imi raspunse el pe tonul care stia ca ma calmeaza intotdeauna.

Am inceput automat sa plang…De ce trebuia ca ei sa fie impotriva noastra? De ce tocmai tatal meu si mama mea? I-as fi inteles oricand pe ceilalti, dar pe ei? – niciodata! Arthur ma rapise din camera mea si era sa fim prinsi de vreo sase ori pana cand sa parasesc portile palatului la care, candva, ma gandeam ca este casa mea, locul de care apartin…Ha! Cat de amarnic ma inselasem! Doar pentru ca cel pe care il iubeam nu avea statutul potrivit ei ne judecasera pe amandoi…Am vazut pentru prima data in ochii tatalui meu dezamagirea a carei cauza eram eu, furia cu care si-ar fi scos sabia si ne-ar fi decapitat pe amandoi daca nu era mama acolo sa-l stapaneasca. Mama…Cea de la care aveam speranta ca ma va sprijini si ma va intelege mai bine decat oricine ma dezamagise si ma condamna ca avusesem indrazneala sa iubesc si sa simt ca sunt iubita. O slujnica fusese cea care ne ajutase pe amandoi desi stia ca va fi decapitata pentru asta – doica mea. Ea aranjase sa fie dusa mancare cu somnifere pentru cei care pazeau balconul camerei mele si sa strige paznicilor de la poarta ca a vazut pe cineva sarind gardul inauntru. In timp ce ma urcam in trasura, am auzit ansamblul celor cateva note sumbre ce anuntau executia prin decapitare. 

Trasura se opri atat de brusc ca aproape ma aruncase in cealalta parte a cupeului spatios. Caii nechezau zgomotos si un grup de garzi cu insemnul regatului al carei printesa eram il ucisera pe vizitiu si se luptau sa deschida usa trasurii care se blocase.

-Arthur…am reusit eu sa spun, cu toate ca nu mai aveam aer.

-Nu-ti face griji, Helene! Voi veni sa te caut!imi spuse el tragand cu putere de usa trasurii.

-Ce…ce vrei sa spui?am intrebat incurcata.

-Trebuie sa facem o disimulare! Ne vom preda si, cand eu le distrag atentia, fugi oriunde vezi cu ochii! Cand scap, voi veni dupa tine…Daca nu scap, sa te intorci acasa si sa-i ceri scuze tatalui tau…spuse el furandu-mi un sarut care spunea mai degraba „Adio” decat „Ne vedem in curand”. Am varsat o lacrima si am pus planul lui in aplicare. Am strigat cat de tare am putut:

-Garzi, va ordon sa terminati cu toata tevatura asta! Ne predam!

Garzile incetara sa mai traga de usa si se inclinara politicos, atintindu-l cu ochii pe Arthur. Ii legara mainile si atunci cand erau cu spatele la mine, Arthur imi facu semn sa fug, reusind sa-i impiedice pe cei doi sa fuga dupa mine. Am fugit fara sa ma uit in urma. Aveam privirea incetosata din cauza lacrimilor, iar bolovanii si rochia grea ma impiedicau sa avansez cu o viteza cat-de-cat mai mare. Am alunecat pe covorul de frunze uscate si m-am rostogolit intr-o vale intunecoasa. Dupa doar cateva clipe nu am mai auzit zgomotul frunzelor ce se rupeau sub greutatea mea, desi inca ma rostogoleam. Imi peirdeam conostinta…

 

                                      *                 *                 *                          

 

In jurul meu mirosea a balegar de animale si paine facuta in casa. Stateam pe ceva tare care cu singuranta nu putea fi numit pat sau saltea. Imi simteam oasele intepenitesi imi era frig. Am deschis ochii incet si am zarit deasupra mea un tavan din scanduri neregulate printre care misunau insecte diverse. O femeie plinuta si uratica aparu in raza mea vizuala scotand pe gura niste cuvinte intr-un dialect necunoscut mie, apoi ii ceru unei femei mai tinere, poate ca era de varsta mea, sa imi transmita mesajul intr-o limba pe care o puteam intelege.

-Cine esti si ce cauti in padurea asta?

-Eu…am izbutit sa spun, desi gatul ma durea ingrozitor. Nu stiu…Nu-mi amintesc…Stiu ca fugeam, dar nu stiu de ce sau de cine…Eram speriata si am cazut…Nu stiu…nu stiu nici cine sunt!am spus izbucnind in plans.

Cele doua femei, cel mai probabil mama si fiica, vorbira un timp intre ele, dupa care imi dezvaluira cine eram.

-Tu esti…Anne!zise cea tanara. Esti servitoarea nostra! Te-ai impiedicat pe cand aduceai apa de la fantana.

-Eu…servitoare…am repetat in soapta cu speranta ca imi voi aminti ceva, dar in zadar…

-Sper ca nu ai nimic rupt pentru ca trebuie sa aduci apa, sa faci curat la animale, sa le dai de mancare, sa speli prin casa si sa ne gatesti ceva! Si dezbraca-te de hainele alea pe care mi le-ai furat si da-mi bijuteriile!imi comanda femeia mai in varsta.

-Da doamna…Scuze doamna…Imediat doamna!am spus eu supusa si am executat ordinul.

Am adus apa, am incercat sa fac ceva de mancare cu toate ca acele legume imi erau total necunoscute, probabil din cauza faptului ca nu imi aminteam nimic, am avut grija de animale si am facut casa luna. Eram franta! Eram inghetata toata si imi era foame, dar nu am dat atentie acestor lucruri si am inchis ochii sa ma odihnesc, dar severitatea si privirea domanei era in alerta, asa ca imi dadu o noua sarcina, sa ii pieptan fiica si s-o imbrac in rochia bleu frumoasa pe care o purtam cand mi-am pierdut memoria. Abia apoi mi s-a ingaduit sa mananc un castron cu supa care nu era extraordinara, dar totusi comestibila. Am adormit pe podea, acolo unde imi spusese domnisoara ca este patul meu obisnuit.

 

A doua zi incepuse destul de devreme pentru mine fiindca soarele nici nu iei etalase inca razee calduroase, facand aceleasi lucruri ca si ieri. In plus, am mai cusut niste carpe si mi-am facut o rochie de schimb.

Seara, inainte de culcare, am auzit o bataie in usa de lemn. Am deschis si in fata mea se afla un tanar ranit, plin de urma de sange si abia daca mai statea in picioare, sprijinit de tocul usii. Am primit permisiunea de a-l duce inauntru si de a-l ingriji. Intre timp, doamna o aduse pe domnisoara si aceasta imi spuse pe un ton taios, impingndu-ma la cativa metri distanta:

-Tu vezi-ti de treburile tale, sluga! Am eu grija de el!

Am ascultat-o si mi-am reluat cusutul cand domnisoara ma striga.

-Anne, ai grija tu de el! E prea mult sange si imi patez rochia. Cand se trezeste, sa ma anunti.

-Da, domnisoara!am incuviintat eu si am inceput sa ii dezinfectez ranile adanci, ca niste taieturi. Dupa aceasta, i-am spalat chipul murdar de praf si sange si am avut o tresarire: il cunosteam! Il mai vazusem undeva, eram sigura! Dar nu era posibil! O servitoare ca mine nu avea unde sa-l vada pe acest barbat imbracat cu haine atat de scumpe. Nu l-am trezit, l-am lasat sa se odihneasca, avea nevoie…

 

Dupa ce mi-am terminat treaba, domana ma opri sa imi spuna ceva.

-Anne, imi ascunzi ceva?

-Nu, doamna, cu sa indraznesc?am replicat eu putin prea repede.

-Anne…spuse ea autoritara.

-Am impresia ca il cunosc de undeva, doamna…Dar nu cred ca e posibil, eu sunt servitoare, iar el are haine bune, de calitate, cum sa-l fi intalnit?

Doamna se intuneca la fata si apoi trecu prin tot curcubeul de culori. Am dat sa plec, dar ea ma prinse de mana.

-Anne, de acum incolo, te dai cu cenusa pe fata! Nu se cade ca unei servitoare sa i se poata vedea chipul de catre un barbat! Si orice ai face, sa nu ti-o dai jos pana cand nu te duci la culcare!

-Da doamna!

                             *                           *                           *                                             

A doua zi, barbatul se trezise si ii spusese doamnei ca il cheama Arthur si ca isi cauta logodnica care era imbracata cu o rochie bleu si parul facut in forma unui coc complicat. Gandul imi zbura pe data la rochia in care ma trezisem intr-o casa aparent straina si nu imi mai aminteam nimic. Doar pentru o clipa am crezut ca eu sunt fata pe care o cauta, dar acest gand necuviincios ma facu sa-mi mai dau cu un strat de cenusa pe fata. Doamna incerca sa ma tina departe de el si avea dreptate…probabil citise in ochii mei. Am vazut-o pe domnisoara in camera ei ascunzand sub pat rochia si am auzit cateva soapte din care am putut sa dibuiesc cateva cuvinte fara sens, cum ar fi „ne-am ars daca suntem prinse” sau „mai bine am ucide-o, inainte sa-si dea seama”. M-am cutremurat la aceste vorbe si mi-am vazut de treaba in contnuare.

Arthur tot insista ca fusese adus in casa de cineva, o fata, dar doamna ii spusese ca aceea era fiica ei si ca tot ea il ingrijise si ii curatase ranile.

-Aveti cumva o hartie si un toc si cerneala? Vreau sa scriu un mesaj catre…cineva.

-Desigur!spuse doamna si veni la mine si imi comanda sa caut obiectele cerute. I le-am adus, dar Arthur avu o alta rugaminte.

-Doamna, sper ca nu cer prea mult, dar ati putea sa scrieti dumneavoastra? Mana ma doare foarte tare si mi-e teama sa nu sangereze din nou…

-Fiule, spuse aceasta, eu si fiica mea nu stim sa scriem sau sa citim…

-Hmmm…am vazut ca aveti o servitoare…Ea stie sa scrie?

-Nu, nu stie!spuse ea putin ingrozita. Daca noi nu stim, ea de unde sa stie?

-Chemati-o, poate ca norocul imi va surade.

Doamna ma chema si m-am prezentat in fata celor doi cu capul in jos si fata acoperita cu cenusa. Arthur imi oferi hartia si tocul, impreuna cu cerneala si incepu sa imi dicteze un bilet catre mama sa. La prima litera, mana imi tremura, dar apoi celelalte au curs singure, de parca tocul acela era fermecat. Am suflat la final ca sa se usuce cerneala si i-am inmanat hartia.

Arthur ramase interzis. Mana ii tremura si se uita cand la mine cand la bilet si intinse mana sa imi ridice capul, ca sa ma priveasca in ochi. M-am ridicat brusc, m-am inclinat respectuos si m-am retras cat mai repede. Tremuram toata si cateva picaturi de transpiratie imi brazdasera fata, astfel incat acum aveam dungi negre si dungi de culoarea pielii. M-am spalat si mi-am aplicat un nou strat de cenusa pe chip. Imima imi batea nebuneste si tremuram in continuare.

Dupa ora de culcare m-am dus la doamna in camera si i-am spus:

-Doamna, iertati-mi indrazneala, dar am o rugaminte la dumneavoastra. Nu ma mai puneti sa fac lucruri pentru domnul Arthur sau sa ma arat cand este si el prin preajma…Nu se cade din partea niciunuia…

-Bine, Anne, oricum asta voiam sa iti spun si eu. Du-te sa te culci si maine, inainte de rasarit, sa aduci o galeata cu apa. Nu am mai ramas decat o picatura in cea de azi.

 

M-am trezit devreme si m-am dus la fantana sa umplu galeata cu apa. Era foarte grea, asa ca am lasat-o pentru o clipa jos si m-am asezat pe pamantul plin de frunzele uscate ale toamnei, cand m-am trezit ca cineva imi impingea capul in galeata. Am crezut ca respectiva persoana voia sa ma inece, dar in clipa urmatore si-a retras mana. Mi-am scos capul ud din galeata remarcand ca aceasta se innegrise de la cenusa. Mi-am intors capul sa vad cine imi facuse asta si am dat de Arthur care ma privea jumatate uimit, jumatate multumit la mine. M-am ridicat imediat si am luat-o la fuga, insa el era mai rapid si ma prinse de mana.

-Helene, stai!imi spuse el urmarind reactia mea de tresarire la auzul numelui ce imi parea atat de familiar. Helene, ce e cu tine?

-Domnule, va rog sa-mi dati drumul, nu se cuvine sa…

-Helene, sunt eu Arthur, logodnicul tau!spuse el disperat.

-Ma numesc Anne, domnule, si sunt servitoare, nu logodnica dumneavoastra! Va implor sa imi dati drumul!am spus eu cu lacrimi in ochi si cu groaza gandului a ce voia sa-mi faca Arthur.

-Termina cu prostiile, Helene, jocul s-a sfarsit! Vrei sa glumesti cu mine, nu? M-am prins, nu mai e nevoie sa joci teatrul asta!

-Am spus sa imi dati drumul!am tipat eu cu lacrimi in ochi, cu mana inca blocata in a lui.

Arthur imi dadu drumul precaut si ma lipi de el intr-un sarut prelung si pasinal. Rand pe rand, noi imagini imi apareau imagini cu mine si cu el in diferite locuri, refuzul tatalui meu in ceea ce privea casatoria noastra, trasura care se clatina, nechezatul speriat al cailor, garzile ce aveau porunca sa ne desparta. Imi aminteam totul… Sarutul fu intrerupt de el, iar acum doar o soapta imi scapa printre buze:

 

-Arthur…

Zgomotul copitelor unor cai il intrerupse pe Arthur din a spune ceva si de pe unul din cai cobori chiar tatal meu.

-Helene, scumpo…

Am dat automat un pas inapoi.

-Arthur…se adresa el pe un ton mai sever. Am primit biletul tau. Am cunoscut imediat scrisul fiicei mele si m-am gandit ca sunteti inca impreuna, chiar daca mi-ai ucis garzile, iar fiica mea a fugit in padure.

-Tata…tata, te rog, nu ne desparti!am spus cu lacrimi in ochi. 

Privirea mi se incetosa si am lesinat.

 

                             *                           *                           *

-Helene, trezeste-te!spuse vocea lui Arthur.

-Scumpo…spusera mama si tata.

Am deschis ochii si m-am ridicat cu ajutorul lui Arthur.

-Ce…ce se intampla?am intrebat confuza trezindu-ma inapoi in castel.

-Voiai sa ne spui ceva mie si tatalui tau!imi raspunse mama. Apoi, brusc, ai lesinat.

-Ce voiam sa spun?l-am intrebat eu pe Arthur.

-Despre noi…imi sopti el aproape imperceptibil. Dar nu mai e nevoie…

-De ce?

-Pentru ca am vorbit eu cu tatal tau inainte si si-a dat acordul.

-Serios?

-Da, serios! Mi-a dat si binecuvantarea lui…: „Daca aud vreodata ca fiica mea se plange de tine, acolo unde iti stau picioarele acolo iti va sta si capul!”

-Te iubesc, tata!am spus eu sarind in bratele lui.

 

Se pare ca fusese numai un vis…Teama mea de refuzul propriului tata ma emotionase pana la lesin si s-a materializat intr-o fantasma. Insa, atunci cand m-am desprins din bratele tatalui meu, am observat ca aveam o urma de cenusa pe mana stanga…Poate ca nu fusese doar un vis…

Anunțuri

15 gânduri despre &8222;I’ll find you-Ankita&8221;

  1. Pingback: I need your vote! | Ankita's Crazy Words

  2. deci ei au incercat sa para ca totul a fost doar un vis si de fapt nu a fost….pana la urma de unde sa faca rost de cenusa daca fata e bogata si toate cele 🙂 cum a spus si Lexy are ailura aia de basm de copii ,e interesanta povestea sincera inceputul nu a fost waw dar pe parcurs nu stiu cand…ma prins povestea si mie ….ei bine eu nu sunt o mare fana a povestilor cu printi si printese dar asta mi-a placut ,insa cum am spus ,povestile cu printi si printese nu sunt pe gustul meu deci mai mult de 4,8 nu pot sa dau 🙂

  3. Mie mi se pare cea mai bună compunere de până acum. A avut de toate… şi mi s-a părut mai mult decât un simplu basm. A fost şi suspans şi mister şi tot. Felicitări, Ankita. DIn partea mea, ai un maaare 5.

  4. Pingback: Ajutoooorrrr!!!! :* | Ankita's Crazy Words

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s