Chapter:01

Priveam cerul argintiu cum își răsfira norii deasupra orășelului nostru și trimitea picăturile de ploaie din nou.Era sfârșitul lui august însă toamna venise mult mai devreme.Apartamentul era pustiu,la fel și chioșcul de la parter.Se pare că ploaia îi speriase pe toți și îi băgase în case.Mi-am șters lacrimile uscate de pe obrajii palizi și m-am dat jos de pe pervazul îmbrăcat într-un divan de satin cu broderii vintage.Mi-am strâns mâinile în jurul meu și am început să mă plimb prin casă fantomatic.

Deodată se auzi clopoțelul de la intrarea în chioșc și mi-am îndreptat atenția asupra clinetului meu singuratic.Am coborât cât de repede am putut și când am atins și ultima treaptă a scării l-am văzut cum stătea cu spatele la mine,privind vitrina plină cu bunătăți.

–Eric?am întrebat nesigură.

–Bună.spuse el vizibil bucuros că mă vede.

–Ce faci aici?am spus urmărind pașii pe care îi lăsase în urma lui cu ajutorul noroiului de afară.

–Am venit de la cimitir.

Am încremenit când a spus acel cuvânt.Am înghițit în sec pierzându-mă cu firea.Am scuturat din cap de câteva ori ca să-mi revin și am întrebat.

–Vrei ceva?

–Vreau să vorbim.Au trecut două zile de la moartea ei.Nu poți ascunde ce știi la nesfârșit.

–Nu am nimic de ascuns Eric.Nici nu știu când sau măcar cum s-a întâmplat!

–Nu crezi că mai bine… .a spus el calm,pierzându-și privirea printre mărgelele atârnate în arcada din peretele ce ducea în living.

Nu am mai spus nimic.Mi-am pus mâinile în sân și m-am îndreptat spre canapeaua de acolo.Am scos două ceșcuțe de ceramică albă cu floricele pictate manual pe ele și am pus cafea în ambele.

–Vrei zahar?am întrebat evitând să fac contact vizual cu el.

–Nu,mulțumesc.

M-am așezat și după ce am sorbit de două ori din cafea m-am uitat la el.

–Îmi pare rău de ea,a spus el privindu-mă afectat,dar trebuie să îmi spui câte ceva despre ea pentru a putea face un profil al ucigașului.

Liniștea se așternu peste noi.Căutam cu privirea un suport pe care să-mi vărs nervii adunați de-a lungul acestor două zile nenorocite.Mi-am abținut lacrimile iar deodată am spus:

–Îi plăceau atât de mult misterele încât devenise chiar ea unul.

–De ce spui asta?a continuat el.

–De câteva săptămâni nu mai era ea.Venea dar nu venea,vorbea dar nu asculta,nu știam ce să fac.

–De când se comporta așa mai exact.

–De când venise de la părinții ei,din Carolina de Nord,acum două săptămâni.

–Știi cum putem da de ei?

–Am un număr de telefon,și o adresă.

–Știu de moartea Valentinei?

–Nu.Nu am avut cum să le spun.Nici eu nu mai știam cum să reacționez,ai fost acolo,ai văzut totul!Nu pot să cred că încă mă crezi capabilă de așa ceva!Nu eu am omorât-o pe Valentina,la dracu’ ! am spus ridicându-mă în picioare,ducându-mă spre fereastra uriașă din cameră.Nu l-am simțit urmându-mă,așa că m-am îmbrățișat și am dat frâu liber lacrimilor.

–Nu vreau să îți provoc și mai multă suferință.Voi pleca acum,e evident că ai nevoie de spațiu și liniște.Ar fi mai bine să închizi chioșcul o vreme și să îți revii.

Nu am mai spus nimic.Priveam cum mașinile trec prin băltoace și cum printre piatra cubică se formează mici răuri de apă.

–Mulțumesc pentru adresă,mă voi ocupa eu de asta,a spus venind în spatele meu,apucându-mă de umeri,simțind cum își lasă capul în părul meu.Ai grijă de tine Katherine.

Goliciunea casei mă învăluia iar singurătatea îmi perfora inima.Încercam de două zile încontinuu să îmi amintesc ce s-a întâmplat,măcar o frântură de imagine dar nimic.

Ziua părea să se înnegrească,purtându-și doliul.Am închis ochii și mi i-am secat de ultimele lacrimi care nu voiau să se dezlipească de pleoaplele mele.

”Vinovată,vinovată…”.

Ecouri ale unuei existențe fantastice îmi dădeau târcoale.Simțeam cum încet încet încep să-mi pierd mințile.M-am îndepărtat de geam și am fugit în dormitorul de sus cât mai repede.Mă simțeam urmărită,expusă,dar nu știam la ce.Prezențe inimaginabile își desfătau privirea cu mine,victima lor.M-am trântit pe pat îngrozită și mi-am strâns genunchii la piept,ascunzându-mi privirea de demonii ce mă voiau moartă.

–Nu,nu… .continuam eu să mă opun dar inferioritatea numerică la care eram supusă își spunea cuvântul.Eu împotriva tuturor lucrurilor sinsitre care îmi posedau mintea.În loc să am libertatea de a-mi aminti ce s-a întâmplat,eram chinuită de frânturi și cioburi ale copilăriei mele.

Iubirea,trădarea,accidentul,totul îmi părea atât de clar după atâția ani… .Dacă… ?Nu,nu-mi puteam permite să las asta așa,nu puteam să-mi aduc aminte detalii sângeroase din crima Valentinei abia după ce aveam să mor.

Dintr-odată,totul se liniști.În casă liniștea fu asediată de picăturile ploii și al lor zgomot ce mă eliberaseră încă o dată.Mi-am ridicat capul spre geam și am privit un chip familiar.Mă privea cu ochi sticloși,plini de ură.M-am ridicat într-o mână să vad mai bine și silueta și-a ridicat mâna și a început să scrijelească în umezeala ploii cu degetul pe care nu mai era decât carne putrezită.Se mișca lent,o imagine morbidă trecându-mi prin față.Abia acum începeam să cred în vorbele psihiatrului : ”Are nevoie de ajutor.E nebună!” .Când am privit din nou geamul nu am mai stat pe gânduri.

–Hei!am strigat dar corpul în descompunere nu mă asculta.Pleacă de acolo!am strigat din nou aruncând cu o pernă în geam,atrăgându-i atenția.Ochii care mai devreme păreau goi,eliberau acum un val albastru care mă izbise.

–Valentina… .am murmurat eu privind cum arătarea dispare în neant.

Hipnotizată de urmele de țesut și sânge care acum erau măzgălite pe geamul meu am ieșit afară în ploaie,desculță.Am urcat pe scara sprijinită de peretele meu,pusă acolo pentru a urca în căsuța de vară construită deasupra dormitorului,și când am ajuns în fața geamului am citit cu groază mesajul sinistru: ”Te urmăresc…”.Mi-am dezlipit privirea de la mesajul morbid și am zărit în camera mea ciudata arătare.Am țipat și m-am dezechilibrat,căzând de pe scară.Nu-mi păsa de ploaie,de noroi sau de haine.

–Katherine!

Printre picăturile de ploaie am zărit chipul domnului Sanders,bătrânelul care mă mai ajuta cu magazinul și care locuia peste drum.

–A-am văzut-o,era acolo!am spus eu arătând spre geamul de la dormitor.

–Sigur,sigur,scumpo.Hai să intrăm,nu vrem să răcești.a spus el luându-mă de mână ducându-mă înăuntru.

Cum am intrat în casă,am luat telefonul dar domnul Sanders m-a întrebat:

–Ce faci?

–Îl sun pe Eric!Trebuie să-i spun ce am văzut.am spus formând deja numărul.

A venit spre mine luându-mi telefonul din mână.

–Nu trebuie să facem atâta vâlvă Katherine.Sigur doar ți s-a părut.

–Știu ce am văzut.am spus eu apărându-mă.

–Kate!Aproape ți-ai rupt mâna,sunt sigur că e doar din cauza șocului.

–Nu sunt nebună!!am strigat.Vă rog să plecați.am spus ceva mai calm.

–Kate,vreau doar să… .

–Ieșiți odată din casa mea!am țipat din nou,arătând spre ușă.

–Sigur.a spus el și a plecat.

Am luat din nou telefonul și am format din nou numărul lui Eric.Nu răspundea,vorbea cu altcineva.Am continuat să sun până mi-a răspuns.

–Da Katherine.

–Eric trebuie să vii!Am văzut ceva la geam,sunt sigură!

–Știu,mi-a explicat totul domnul Sanders.Până vin eu,fă o baie caldă și schimbă-te de haine.Fac tot posibilul să ajung cât mai repede.

–O să vii,nu?am mai întrebat o dată.

–Sigur.

Am închis și am mai aruncat o privire prin casă.Cu frică am pus telefonul în furcă și m-am îndreptat spre scări,sperând ca ciudățenia să nu mai fie acolo.Am luat o coadă de mătură și am început să urc câte o treaptă pe rând.

Simțeam cum frica se încolăcește pe fiecare oscior în parte al corpului meu.Am început să tremur,dinții îmi clănțăneau în gură iar mușchii îmi erau paralizați,abia mă mai puteam mișca.

Am ajuns pe holul îngust al etajului și am verificat de două ori să văd dacă era vreo urmă a cadavrului viu.Am răsuflat ușurată când am verificat și dormitorul.Pe jos erau dâre de carne putrezită sau urme mustind a sânge.Oare chiar așa să fie?Mintea să îmi joace feste atât de urâte?Sunt…nebună?

Mi-am luat niște haine noi și am plecat spre baie.Speram să am dreptate,nu voiam ca amintiri negre să reintre în viața mea și să adeverească cea mai mare temere a mea.

Am împins ușor ușa de la baie care s-a deschis acompaniată de un scârțâit vechi.Am aprins lumina și am pus pe coșul de rufe schimburile,apoi am deschis robinetele de apă caldă și rece pentru a umble cada de culoare crem.Mi-am privit chipul ponosit în oglindă și mă întrebam dacă sub acea mască cât de cât frumoasă chiar se află un mostru care abia așteaptă să fie eliberat.Aburi au acoperit imaginea mea și m-am întors spre cada ovală cu picioare aurite și mi-am scăldat trupul plin de cicatrici în apa limpede.Vârfurile părului lung și blond s-au umezit lipinduseră de spatele osos și de sânii rotunzi.Trupul îmi era învăluit în căldura aceea și capul mi-a fost străpuns din nou de o suliță otrăvită a timpului.

Mi-am amintit cum ziua aceea a început frumos.Eram în casa părinților mei,în camera mea,în patul meu.Am luat telefonul și l-am sunat spunându-mi că va veni azi și că aveam de vorbit.Eram atât de fericită,de îndrăgostită.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi.M-am ferit de această amintire atâția ani iar acum făcea ce voia cu mine.

Știam cum am coborât în living,cum mama era acolo cu el.Nu am înțeles ce s-a întâmplat până când nu mi-au spus.Mama se vedea în secret cu iubitul meu.Tata avea să fie distrus,familia mea nu avea să mai existe iar tot se va transforma într-un coșmar.Tot ce-mi mai amintesc este accidentul și cum mașina s-a răsturnat în râpa adâncă de douăzeci și cinci de metri.Am avut noroc că am scăpat cu viață dar am rămas cu pierdere de memorie.

–Kate!Katherine?!

Probabil că Eric deja a ajuns.Apa se răcise însă trupul meu era curat.Mi-am șters ochii roșii de plâns și am ieșit din apă.

Am coborât pe scări și l-am văzut pe Eric cum stătea în fața ușii,și am strigat.

–Ce mă bucur că ai venit!

–Ia zi,ce s-a întâmplat?

–Eric,jur că am văzut-o.Eram în dormitor când la fereastră a apărut…ceva.A scris cu sânge pe geamul meu ”Te urmăresc” și când am ieșit afară am văzut-o în dormitor.M-am dezechilibrat și am căzut de pe scară.

–Hai să vedem geamul.a spus el oftând.

Ploaia se oprise.Dumnezeu știe cât am stat în cadă.A luat scara de pe jos și s-a urcat sigur pe ea.

–Nu,nu văd nimic.a strigat el de jos.

–Cum?am spus eu speriată.

–Nu e nimic acolo.

După ce s-a dat jos de pe scară a venit la mine și a spus:

–Poate că ploaia a șters scrisul.

–Crezi?am întrebat sperând să nu creadă în ce a spus vecinul meu.

–Probabil.Ai spus că ploua atunci,nu?

–Da dar… .

–Hai în casă Katherine.

–Mai sunt niște urme în dormitor,pe alea nu avea cum să le șteargă cineva.

L-am luat de mână și am urcat în dormitor.Am deschis ușa sigură pe mine însă nici acolo nu mai era nici o urmă.

–Eric,știu cum pare asta însă știu ce am văzut!Nu sunt nebună!

–Știu,însă asta trebuie să înceteze!Nu-mi pot sacrifica locul de muncă doar pentru a te proteja pe tine de fantome.Te rog Kate.Am o familie de întreținut.

–Știu ce am văzut… .am murmurat eu.

–Trebuie să plec.Ți-am spus,ai grijă de tine!

 

Noapte mă învăluia în pătura ei imensă și plină de secrete neștiute de nimeni.Mă zvârcoleam în pat iar picioarele îmi erau împleticite între cearșafurile care păreau adevărate capcane.Ecoul pașilor apăsați de pe podea se intensificau până s-au oprit în dreptul patului meu.Am deschis ochii și eram plină de sudoare.Patul se lăsă sub greutatea acele persoane inexistente și am auzit șoapte otrăvite plutind în neant spre urechile mele:

Sunt aici Katherine,nu poți scăpa de mine… .

–Aaa!!am țipat cât de tare m-au ținut puterile.

Mi-am aruncat privirea prin cameră buimăcită de cuvintele ce mă torturau.Am văzut ceva mișcându-se după ușă.Nu m-am dat jos,nu a trebuit pentru că entitatea voalată și-a făcut drum către mine.Părea o persoană,o persoană cunnoscută mie și vie!

–Ce vrei?Nu te apropia!am început eu să țip și să ameninț însă chipul acela blând,senin nu părea să mă audă.Mi-am strâns genunchii la piept și am așteptat îngrozită să văd ce se întâmplă.

Deodată,s-a oprit.

A ridicat mâna și și-a îndreptat indexul spre mine.Lumina aceea fericită pălea de pe chipul ei angelic și se transforma în ceva diabolic.Mina feței ei se întunecase.

Tu ești de vină… .

–Ce?am întrebat surprinsă.

Tu m-ai omorât… .

–Valentina… .am spus însă camera era goală.Acum cine avea să mă mai creadă?

15 gânduri despre &8222;Chapter:01&8221;

  1. Pingback: Capitole in premieră! | Lost in Wonderland

  2. Pingback: Capitol de noapte | Lost in Wonderland

  3. Pingback: Rezumat! | Lost in Wonderland

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s