Capitolul 1.Nothing left to lose

–„Fugi,W,fugi!”aceste cuvinte au fost urmate de un ţipăt îngrozitor,care îmi sfâşiaseră inima.Pământul de sub picioare era instabil,fugeam,dar nu ştiam încotro.Totul era învăluit în ceaţă,iar eu abia mai puteam alerga.Mă gândeam cu groază la echipa mea,şi la cei care i-au măcelărit pe toţi.Eve,fata care mi-a spus să fug,a fost secundul meu şi cea mai bună prietenă,iar acum probabil era moartă.Şiroaiele de sânge ce-mi zvâcneau din tâmpla dreaptă,se întinseră pe toată faţa,iar de la căzături,acum erau amestecate cu praf.Deodată m-am împiedicat,şi am simţit din nou,pământul rece şi moale.Respiram sacadat,iar deodată,două mâini m-au apucat de mijloc,şi am fost întoarsă cu faţa în sus.Doi bărbaţi stăteau lângă mine,iar unul s-a aplecat peste mine,mi-a secţionat braţul stâng,m-a luat de gât,iar mai apoi m-a pătruns,nepăsândui că colegul lui era acolo şi în clipa aceea,mi-am pierdut cunoştinţa din cauza unei lovituri.

–Nuu!am ţipat ridicându-mă în fund.Un întuneric cumplit mă înghiţea,iar eu nu puteam vedea nimic.Ce se întâmpla cu mine?Unde eram?Un vânt uşor dar rece mă făcu să tremur,iar scârţâitul unei uşi,vechi de lemn,mă făcu să-mi pierd cumpătul.Ultimele imagini ale vieţii mele mă urmăreau şi asta m-a făcut să vreau să omor pe toată lumea care se apropia de mine.Paşii persoanei care doar ce intrase în cameră se auzeau venind din partea dreaptă,iar eu vroiam cu orice preţ să ies de acolo.Nu puteam vedea,deci nu mă puteam apăra,şi nu vroim să se repete ultimul episod.

–Stai liniştită…a spus o voce bândă de femeie,uimindu-mă.

–C-ce?am spus eu murmurând practic cuvintele.

–Ţi-am adus ceva de mâncare cum doar ce te-ai trezit…a spus,vocea fiindu-i urmată de clinchetul unor vase de porţelan,aşezate pe o noptieră,bănuiesc.Am simjţit cum se aşeză pe pat,lângă mine şi cum mă priveşte.

–Ce s-a întâmplat cu mine?am spus încercând să aflu ce şi cum.

–Te-am găsit plutind pe râul din spatele casei,mai mult moartă decât vie.Aveai nişte răni urâte la ochi aşa că am chemat doctorul din comună şi te-a bandajat,de aceea nu poţi vedea nimic.a spus ea binevoitoare.Nu mă puteam încrede în ea încă,nu după prin câte am trecut.

–Unde sunt?am spus eu mai relaxată ca prima dată.

–În Saint Laureantt,o cumună din sudul Franţei.

–Franţa…am repetat eu mai încet.

–Desigur,după nume,tindem să credem că eşti nemţoaică.a spus ea urmând un chicot.

–Ştiţi cum mă cheamă?am întrebat eu rugându-mă să nu fie adevărat.

–Desigur!a spus deschiţând un sertar,mai apoi închizându-l.Avem permisul de conducere.

–Serios?am spus eu încercând să schiţez un zâmbet nu prea reuşit.

–Serena,nu-ţi face griji…vei fi bine!Diseară îţi vom scoate bandajele!Voi avea grijă să nu duci lipsă de nimic.

–Mulţumesc.am spus picând pe gânduri.

–Şi aş mai vrea să te întreb ceva…cum ai vrea să-ţi spunem:Serena sau dra.van der Woodsen?a spus cu aceeaşi voce femeia.Iniţial,m-a bufnit răsul.Reprezentam un personaj fictiv al unui serial pntru adolescenţi!

–Serena e numai bine.am spus căutând-o cu privirea,încercând să mă adresez ei,şi nu unui perete.Aveţi internet sau cablu?Ceva?am întrebat plină de speranţe.

–Nu din păcate…suntem uunul din cele mai retrase sate din Franţa,încercăm să rămânem neatinşi de „mâna diavolului”!a spus închizând uşa.Oricine mi-ar fi făcut asta,mă cunoştea foarte bine.După ce că aproape eram oarbă,trebuie să mai stau şi într-un sat uitat de lume!Auzeam ciripitul unor păsări,şi mi-am îndreptat capul spre direcţia de unde se auzi sunetul.