Capitolul7.End of the dream

I-am spus şoferului să oprească la marginea pădurii ce se înalţa la câţiva km.I-am plătit şi cu câteva sute în plus,bacşiş,şi am coborat,el plecând în tromba.Priveam pierdută pădurea şi nu ştiam ce să fac.Eram destul de sus de oraş,adică eram pe stânca cu pădurea,cel mai înalt loc de pe acolo.Puteam să mă arunc de pe stâncă dar ar fi fost prea dureros,şi aş fi fost desfigurată,aş fi putut să mă înnec dar aş fi arătat ca naiba,sau aş fi putut să mă spânzur însă funia lăsa urme…La naiba!Mi-am uitat şi pastilele acasă.M-am avântat şi mai mult in pădure şi am continuat să mă plimb.Deja nu mai aveam semnal,aşa că nu mă mai putea suna numeni.Poate aveam noroc şi dădeam peste o puma sau ceva,însa slabe şanse.M-am aşezat pe o piatră după ce am ieşit la marginea pădurii,pe buza stâncii.Se vedea atât de frumos apa susurând si trecând peste pietrele lucioase.Apa era destul de mare,aşa că dacă aş fi căzut,dacă m-aş fi lovit aş fi murit înnecată pentru că un om poate înnota pe acolo fără probleme.Ştiam locurile alea din copilărie,cănd veneam cu tata la vânătoare pe cai,şi de când a murit fratele meu,Josh,nu am mai paşit pe acolo.Poate era momentul ca şi eu să-mi găsesc sfârşitul tot acolo.M-am ridicat de pe piatra mare păşind spre marginea prăpastiei.Priveam in jos,vântul adia frumos,iar ceva îmi şoptea la ureche să mai fac un pas.Un pas care mi-ar fi adus fericirea deplină,şi aşa am şi făcut.Am închis ochii şi când să îmi dau drumul,am simţit cum cineva mă apucă de mână.M-am speriat şi am alunecat pe partea cealaltă a prăpastiei.

–Nu-mi da drumul!Te implor!am spus disperată,conştientă de ceea ce am facut.

–Nu-ţi dau drumul!mi-a spus sigur pe el.M-am agăţat mai tare de braţele lui şi am reuşit să ajung din nou in siguranţă.L-am îmbrăţişat tare,şi i-am putut simţi buzele pe fruntea mea.Erau reci,înseamna că i-a fost frică ca nu cumva sş păţesc ceva.

–Cum m-ai gasit?l-am întrebat uitându-mă în ochii lui de un capriu închis,aproape negrii.

–Aveai GPS-ul pornit la telefon.Să nu-mi mai faci asta niciodată,ai auzit?m-a întrebat privindu-mă fix.Nu ştiam ce să-i spun…

–Te iubesc,Chuck!l-am imbrăţişat cu putere.Mi-a răspuns la câteva secunde,probabil încerca să înţeleagă ce am spus.M-am ridicat cu ajutorul lui şi am ajuns într-un sfert de oră la maşina lui.Era parcată exact în locul unde m-a lăsat taxiul.M-am urcat în dreapta şi am pornit spre oraş.Pe drum mă intrebă:

–Chiar ai vorbit serios?

–În legătură cu ce?

–Cu ce mi-ai spus acolo…a zis neluându-şi ochii de la drum.Am văzut că a strâns volanul tare,probabil nu vroia o relaţie stabilă.Nu ştiam ce să-i spun,aşa că am ales adevărul.

–Da.Fiecare cuvinţel,l-am spus pentru că te iubesc.Am spus-o şi o să o mai spun de câte ori e nevoie.i-am spus serioasă.Se uita la mine,şi a uitat că încă conduce.Părea încurcat de situaţie şi am auzit un claxon puternic iar când am intors privirea spre parbriz,am văzut cum un TIR se apropia de noi,fiind intraţi pe contrasens.Nu a mai avut timp să reacţioneze aşa că maşina a fost facută praf.Ne-am răsturnat pe marginea autostrăzii,izbindu-ne de un copac.Am auzit sirenele salvărilor,geamurile erau sparte,iar el era plin de sânge pe faţa.Nu ştiam dacă mai trăiesc sau sunt moartă,însa numai soarta lui mă interesa acum.Ne-au scos din maşina.Eram pe jumătate conştientă când m-au pus pe targă.Puteam auzi în jurul meu numai „…aduceţi targa!”,”Pierde sânge din ce în ce mai mult…”,”Dacă nu îl ducem la spital,îl vom pierde.”,”Intra în stop!”.O lovitură una dupa alta.Cine spune că fulgerul nu loveşte de două ori in acelaşi loc se înşeală pentru că inima mea era făcută bucăţi chiar în acele momente.Am început să plâng,iar asistenta îmi punea masca de oxigen pe faţă,ca să mă ajute să supravieţuiesc pânp la spital,însă nu eu aveam probleme,ci el.El era cel care trebuia salvat!