~Capitolul2.The Blue Moon~

Era timpul.Luna,regina nopţii se ridica din nou din somnul ei liniştit,deasupra lumii peste care se aşternuse din nou acea linişte de mormânt sacră.Vietăţile nocturne ieşeau toate la şaradă,parcă deja vesteau balul din seara aceea,acea seară pe care nimeni nu o va uita,şi pentru asta,mă voi ocupa eu de tot.Dintre valurile sângerii ale baldachinului meu,m-am ridicat şi ca o stafie ce pluteşte pe lângă casa-i bântuită,m-am apropiat de dulapul mare ce domnea liniştit.Mâinile mele s-au priponit pe marginea sculptată de cei mai pricepuţi maieştrii,şi ca printr-o vrajă,am deschis uşile fără pic de forţă,şi am privit fără vreo expresie pe faţa-mi împietrită de vreme,rochia ce mi se aşternea în faţa ochilor.Am privit acea cascadă de nuanţe de crem cum atârnau în jos,aproape atingând partea întunecată de jos a dulapului.

–Nu vă place?se auzi o voce cristalină de fată,atât de inocentă încât îmi venea să sar la gâtul ei şi să mă delectez cu sângele ei de fecioară.Mi-am întors privirea ageră,din care aproape săreau scânteile dorinţei de răzbunare,şi m-am apropiat de ea.Mi-am ridicat palma încet,i-am atins umărul aproape gol,apoi mâna mea a pornit-o ca posedată de o vraja malefică a demonului din mine,şi s-a îndreptat spre sânii ei,iar de acolo a urcat spre gâtul prin care venele îi pompau sânge,ca un râu ce curge în neştire.Îi auzeam inima.Bătea atât de tare,ca a unui prunc,care miroase a lapte,după ce a venit pe lumea asta însângerată.M-am apropiat de ea,iar ea a rămas acolo,nemişcată,parcă vrăjită de cineva.I-am adulmecat mirosul,nu era ceea ce mi-aş fi dorit.Am privit-o în ochii ei micuţi şi adânciţi de oboseală,i-am cuprins măxilarul cu mâna mea,şi în loc să mă mai joc cu ea,i-am spintecat vena,iar sângele ei îmi inunda gura de plăcere.Nu am mai băut de multă vreme sânge cu un parfum atât de tare.Gustul ei pur şi simplu îmi invada toate simţurile,şi ştiam că aveam să regret asta.Totuşi,un bal mă aştepta,şi am decis,în timp ce am ascuns cadavrul fetişcanei secat de sânge,că trebuie să mă grăbesc.Nu mereu împlineai 119 ani.Mereu m-am gândit la noaptea asta cu frică pentru că acum 100 de ani,fix în noaptea aceasta,în care Luna Albastră răsărea pe cer,am fost închisă în acea cutie blestemată.Oh Doamne…Iar gândul mi-a ajuns la acel prinţ al morţii,care atunci când m-am trezit nu a mai fost lângă mine.Am luat rochia cu grijă,ca şi când acolo ar fi fost licărirea vieţii mele de muritor şi nu vroiam sub niciun chip s-o rănesc,şi am aşezat-o pe pat.Parcă în lumina magică a Lunii era mai frumoasă,şi firele de argint străluceau mult mai tare decât în lumina ştearsă a lumânărilor aprinse pretutindeni în cameră.Mi-am desfăcut cu grijă corsetul,l-am pus lângă rochia pe lângă care acum pălea la frumuşeţe şi splendoare,şi am îmbrăcat acea lucrătură divină.Arătam ca o mireasă.O mireasă a cărei puritate avea să fie pătată cu sânge la fel ca şi rochia sa.Mi-am împletit părul,avea să fie ceva foarte pompos dar…eu adoram simplitatea,aşa că mi-am lăsat părul pe spate,şi am trecut peste el,cele două codiţe împletite.

Tocurile pantofilor mei răsunau pe holul mare,lung şi gol al castelului Winchester,până s-au oprit brusc.Stăteam împietrită în mijlocul holului,păream o stafie,însă una speriată.Prin faţa ochilor mi-au trecut mii şi mii de momente ale vieţii,de la cea în care mi-am văzut mama murind,până acum.A tras aer în piept zgomotos,şi am tresărit.Pe lângă urechile mele pluteau cuvinte ce dureau,unele pline de ură,altele mânjite cu sânge ale oamenilor nevinovaţi care căzură de mâna mea.Dacă eu eram blestemată.aşa trebuia să fie şi întreaga puzderie de lume!Mi-am acoperit urechile cu palmele în speranţa că acel chin se va opri dar nu fu aşa,şi un vânt rece mă izbi din spate.Firele de păr se întâlneau într-un dans nebun,frenetic care presupun că avea ca scop,înnebunirea mea.Am început să fug ca o nebună,cu plamele încă lipite de urechi.Alergam pe scări şi nici nu-mi păsa că mă vedea cineva.Mereu mă uitam în urmă,dar nimeni nu mă urmărea.Am început să respir sacadat,iar dacă aş fi avut o inimă caldă,probabil mi-ar fi ieşit din piept până acum.Acea voce rece,care mi-ar fi îngheţat sângele în vene…acea vocea care îmi adusese moartea dar care m-a şi trezit…acea voce…vocea LUI.

Totul luase sfârşit.M-am uitat în jur să văd dacă cineva se ascundea de ceea ce tocmai ochii lui de muritor văzuseră dar din păcate,nu era nimeni căruia aş fi vrut să-i „cumpăr” tăcerea şi să-l duc lângă fetişcana al cărui trup zăcea pe podeaua mea frumos lustruită.Mi-am aranjat rochia cea desprinsă dintr-o ţesătură a unor zeiţe,şi am coborât ultimele scări.Sala imensă din dimineaţa zilei de azi era acum plină ochi cu oameni inutili,neinteresanţi,pe care nici nu-i cunoşteam.L-am văzut pe valetul care mi-a vorbit,şi i-am făcut semn să vină la mine.A urcat în grabă scările,a făcut o plecăciune şi m-a asculat:

–Richard,cine sunt oamenii ăştia?am spus eu aproape şoptind,şi zâmbind din când în când câte unui invitat ce mă privea curios.

–Mă cheamă John Ducesă,şi ei sunt cremé á la cremé a societăţii din Londra.a spus privind scările.

–Mulţumesc Andrew…am spus şi am plecat.Omul ăsta trebuie să aibe foarte multe nume,dar cum e neinteresant,nu mă voi obosi să reţin vreunul.M-am afundat în mulţimea a cărei ochi mă priveau ca pe o hoaţă,sau vrăjitoare ce trebuie arsă pe rug,însă ei nici nu ştiau cu ce au de-a face.

~Stranger’s POV~

Trăsura mea mergea atât de repede încât eram sigur că roţile au luat foc.Vizitiul mâna săracul cal de credeam că spinarea lui va începe să sângereze de la atâtea bătăi cu biciul.Felinarele trăsurii erau aprinse,şi mai aveam puţin până ieşeam din pădurea aceea atât de înfricoşătoare.Pentru unii.Luna aceea făcea reflexii îmbietoare pe blana lucioasă a calului meu pur arab,care din fericire,era la fel ca mine.deodată,după acea pădure în care aş fi adorat să mă plimb,am zărit un conac dar dacă mă uitam mai  bine…era chiar castelul familiei Winchester.Era împrejmuit de lumini,iar muzica îmi gâdila urechile.Am închis ochii preţ de o secundă şi am ascultat în surdină acea creaţie a diviităţii.În cel mai scurt timp,eram în faţa castelului.Abia aşteptam ca acest bal să se termine,pentru a putea face ce mi-am propus să fac.Vizitiul mi-a deschis uşa trăsurii,iar pe scări,l-am văzut pe bunul meu prieten,Damian.Avea un pahar cu scoth în mâna stângă,şi un trabuc în cealaltă.M-am apropiat de el,cu bastonul încă în mână şi atunci şi-a îndreptat şi el privirea ceea rece spre mine.S-a ridicat,a venit şi mi-a strâns mâna şi a spus:

–Vechiul meu prieten…ai venit să ni te alături în seara zeiţei Damia?a spus serios,privindu-l pe bărbatul din faţa sa.

–Desigur Damian.Abia aştept să o cunosc pe Ducesă.am răspuns,deşi nu ştiam cu ce mă confrunt.Mi-a întors spatele şi mi-a făcut semn să-l urmez,iar atunci a deschis uşile mari ale castelului,şi muzica a putut să-mi umple mai bine urechile de plăcere.Scârţâitul violent dar jucăuş în acelaşi timp al viorii,mă făcea să-mi aduc aminte de petrecerile mamei,asta înainte să…dar ce-mi văd ochii.Însuşi zeiţa Damia dansa,legată la ochi în jurul unui cerc de persoane.Luna Albastră întradevăr făcea minuni.De când Damian mi-a spus de Ducesă,am crezut că voi întâlni o bătrână,cu chipul scorojit de vântul puternic al bătrâneţii,dar ea era…un înger.Părul blond dansa în jurul ei,spatele arcuit mereu impunea respect,piele-i fină si albă ca spuma mării din care a răsărit şi Afrodita,mă făcea să mă gândesc dacă nu cumva sunt surori.Zâmbetul cald şi mâinile micuţe ce fluturau prin aer pentru a prinde pe cineva o făceau să arate ca o copilă de 10 ani,dar ea era o Ducesă…de 19.Frumuseţea ei mă absorbi,iar gândurile năvăliră peste mintea mea,şi singurul lucru care m-a trezit a fost atingerea ei.Atât de rece,dar atât de caldă în acelaşi timp.E oare posibil…?Guraei s-a deschis asemeni celui mai frumos boboc de floare,ca un crin,şi buzele ei roşii,ca Soarele la apus mi-au atins buzele.