Îmi simțeam tot corpul amorțit.Amețeală,durere,gust metalic în gură,copilul… .Mi-am deschis ochii repede și m-am trezit într-o cameră albă de spital.Durerea mă străpunse din nou iar abdomenul sângera din nou.Tot era bandajat și pe alocuri avea pete gălbui de rivanol.Eram conectată la niște aparate care nu-mi permiteau să mă ridic,și care probabil îmi hrăneau corpul.Nu puteam să mișc capul foarte mult dar când am privit în stânga mea am văzut că cineva mai era lângă mine,
–Ale!!am strigat impacientată.Acum mai mult ca niciodată voiam să plâng.Mă simțeam neajutorată și neputincioasă să-i ajute pe ceilalți,pe Ale.Pe față avea o mască de oxigen ce nu-i permitea să mă audă și tot ce mă lăsa să știu că e în viață era piuitul aparatului de lângă ea care o monitoriza în permanență.
Ușa se deschise fără zgomot și un doctor urmat de două asistentă și-au făcut apariția.Prima dată s-au dus la ea pentru a vedea dacă e în regulă.I-am ascultat liniștită.
–Nu s-a trezit din coma indusă?
Comă?!Nu voiam s-o pierd pe Ale,deși am trecut prin ce am trecut,deși i-am pus atâtea piedici până în momentul de față,trebuia să fie alături de mine când aveam să îmi cresc bebelușul.S-au întors spre mine după ce au terminat de analizat starea ei și apoi mi-au scos câteva fire de la aparate.
–Cum te simți?
–Sunt obosită și mă doare…tot.
–O să fii bine.spuse una din cele două asistente.
–Copilul e bine?am izbutit să întreb după ce l-am văzut cum își aruncă ochii în foaia mea.
–Ai fost împușcată în stomac,nu a supraviețuit.a spus el rece și distant.
–Cum?am spus nedumerită,înghițind în sec.
Lacrimile mi-au apărut în colțurile ochilor și le-am simțit fierbinți pe fața mea.Toată durerea aceea fizică fu acoperită de una mult mai mare care îmi strângea inima și mi-o frângea.Copilul meu…nu mai e?
–Eric… .Unde e Eric!?am strigat iar una din asistente a ieșit din salon.Doctorul încercă să mă liniștească apoi ieși.La scurt timp apăru și asistenta iar în urma ei Eric.Veni spre mine repede și mă luă în brațe.
–Scuze… .a spus el slăbind strânsoarea,crezând că mă doare ceva.
–Nu-mi da drumul.am spus printre sughițuri.
Nu o făcu.Am rămas așa puțin timp până mi-am mai revenit și s-a depărtat puțin,lăsându-mi aer să respir.Nici nu-l puteam privi,doar îmi frământam mâinile de ciudă.De ciudă că nu am putut să-mi protejez copilașul.
–O să fie bine.a spus mângâindu-mi obrazul.
Am dat din cap afirmativ deși știam că nu va fi așa.Mi-am mușcat buzele apoi am spus:
–Nu cred că pot să fac asta… .
Mă privi încurcat apoi mă întrebă:
–Să faci ce?
L-am privit în ochi și i-am văzut frica pe chip.Mi-am adus aminte de vorbele spuse în Paris și nu-mi venea să cred că iar fac asta apoi am zis plângând:
–Nu cred că mai pot continua să lupt pentru noi… .
Mă luă de mâini și spuse:
–Ba sigur că poți!Nu e un capăt de lume,o să fie totul bine!
–Nu vezi câte lucruri ne-au pus piedici?!Sunt vicioasă,nu pot să mă țin de cuvânt,acum am pierdut singurul lucru care conta mai mult decât iubirea ta și din cauza cui?
–Din cauza ei!a spus cuprinzându-mi fața cu mâinile.Ne-am atins frunțile și am închis ochii.Nu te învinovăți pentru ceva ce nu ai făcut… .
–Dacă nu mă duceam acolo nu mai era nevoită să facă asta!am spus sughițând,sperând că nu aveam s-o trezesc.
–Dar te-ai dus!La naiba Andreea!Ai sacrificat viața copilului nostru pentru dragostea și prietenia voastră iar moartea lui Luka a fost un preț plătit în avans și lichidare,ambele ați pierdut ceva.Putem mereu s-o luâm de la capăt,nu uita,și voi fi mereu aici pentru tine pentru a te ajuta să treci peste asta… .
–Am nevoie de…
–Timp.Știu,și îți dau cât ai nevoie.Doar…când iei o decizie,uită-te la asta.
S-a ridicat și a pus pe noptieră o cutiuță mică.Nu am vrut să mă uit la ea,iar el a plecat.Am auzit cum Alee mormăie ceva dar nu am vrut să o ascult.Nu mai auzeam nimic,totul în mintea mea era alb sau mai bine spus negru.Mă simțeam copleșită de sentimente nemaiîntâlnite până atunci și mă obosea.Am tras aer în piept apoi am oftat zgomotos.Din nou am dat cu piciorul șansei la o dragoste adevărată… .
Lost in Wonderland 